Iata ca dupa o lunga perioada, scriu din nou, pe blog, recunoscand cu rusine ca motivul absentei este "memoria-mi scurta": am uitat parola si m-am chinuit un pic sa o recuperez.

Mi s-a intamplat un lucru minunat. Cel mai mare vis al meu mi s-a indeplinit: sunt o proaspata studenta la Medicina Dentara. Laudaroasa nevoie mare (ca am intrat cu 9.40) si modesta mai ales, au aflat toate persoanele lumii mele. Si totusi, un lucru ciudat s-a intamplat: oameni apropiati, de la care ma asteptam sa fie foarte fericiti pentru mine si realizarea mea (mai ales ca a fost o lupta crancena pe care am dus-o sa invat toata materia intr-un timp scurt) si stiau cat e de important pentru mine,au avut o reactia cel putin bizara, de genul:"Dentara? E usor la dentara. Ma gandeam ca generala, ca aia e tare". Sau:"Mare branza!". Sau:"Ok.Felicitari!(Sec)". Sau:"Ai 27 de ani. Mai ai o facultate. Ce te-a apucat?". Oricat am incercat sa ma explic ca am facut prima facultate de nevoie, nu din pasiune; ca nu exista medicina la Galati cand am facut eu facultatea, ca ai mei nu aveau bani sa ma duc in alt oras...etc. Nimic. Bucuria pe care o traiam eu nu am vazut-o decat in ochii familiei mele si...atat.

Iubitul meu...hmm...a zis ca ma sustine si a fost fericit cat timp am invatat pentru admitere; il trimiteam pe la prieteni sa fiu singura (avem un apartament minuscul). Golanea toata ziua. Apoi l-am vazut mai mirat ca am luat asa o nota mare decat fericit (ma credea mai proasta oare!??). Sau poate un barbat de aproape 30 de ani nu va sari in sus batand din palme...Whatever. Atata vreme cat ma ajuta si e alaturi de mine ...e OK.

De ce atunci cand avem o bucurie, vrem sa se bucure lumea toata cu noi? De ce ne miram asa cand oamenii de langa noi ne dezamagesc? Avem asteptari prea mari de la barbatii de langa noi sau pretentii ?