Iata ca dupa o lunga perioada, scriu din nou, pe blog, recunoscand cu rusine ca motivul absentei este "memoria-mi scurta": am uitat parola si m-am chinuit un pic sa o recuperez.

Mi s-a intamplat un lucru minunat. Cel mai mare vis al meu mi s-a indeplinit: sunt o proaspata studenta la Medicina Dentara. Laudaroasa nevoie mare (ca am intrat cu 9.40) si modesta mai ales, au aflat toate persoanele lumii mele. Si totusi, un lucru ciudat s-a intamplat: oameni apropiati, de la care ma asteptam sa fie foarte fericiti pentru mine si realizarea mea (mai ales ca a fost o lupta crancena pe care am dus-o sa invat toata materia intr-un timp scurt) si stiau cat e de important pentru mine,au avut o reactia cel putin bizara, de genul:"Dentara? E usor la dentara. Ma gandeam ca generala, ca aia e tare". Sau:"Mare branza!". Sau:"Ok.Felicitari!(Sec)". Sau:"Ai 27 de ani. Mai ai o facultate. Ce te-a apucat?". Oricat am incercat sa ma explic ca am facut prima facultate de nevoie, nu din pasiune; ca nu exista medicina la Galati cand am facut eu facultatea, ca ai mei nu aveau bani sa ma duc in alt oras...etc. Nimic. Bucuria pe care o traiam eu nu am vazut-o decat in ochii familiei mele si...atat.

Iubitul meu...hmm...a zis ca ma sustine si a fost fericit cat timp am invatat pentru admitere; il trimiteam pe la prieteni sa fiu singura (avem un apartament minuscul). Golanea toata ziua. Apoi l-am vazut mai mirat ca am luat asa o nota mare decat fericit (ma credea mai proasta oare!??). Sau poate un barbat de aproape 30 de ani nu va sari in sus batand din palme...Whatever. Atata vreme cat ma ajuta si e alaturi de mine ...e OK.

De ce atunci cand avem o bucurie, vrem sa se bucure lumea toata cu noi? De ce ne miram asa cand oamenii de langa noi ne dezamagesc? Avem asteptari prea mari de la barbatii de langa noi sau pretentii ?

Prima postare

Prima postare. Dificila... . Atat de multe vreau sa scriu; si totusi...de unde incep? Ordine in ganduri este ultimul lucru pe care il am acum (cred ca nici nu mi-o doresc din moment ce nu o caut).



Ok. Despre mine:



Nume: Beetlejuice
Sex: feminin
Varsta: 27
Urasc: barbatii care plang , sexul de proasta calitate, prostia, minciuna, tradarea, tupeul nesimtit, iarna, mazarea, prejudecatile...(nu neaparat in ordinea asta. Mazarea e prima. The Ultimate Shit!)
Iubesc: linistea (inside and outside me)
Imi e frica de: saracie (nu ca as fii bogata, dar mi-e frica de saracia aia...aia lucie)
Relatii: ...la activ. Una. Nu stiu cat va mai dura; pana acum numara 1 an si jumatate.





Vreau sa scriu despre toate acele tampenii pe care le simt fiindca nu este nimeni (care sa conteze) care sa asculte; sau caruia sa-i pese.



Toate acele lucruri pe care femeile le simt, le vor, dorinta lor de a fi mereu frumoase, de a fi apreciate, de a se simti dorite de barbatul din viata lor (sau de altii...who gives a shit?!), palesc in fata nevoi barbatilor de a se simti "liberi", nederanjati de aceste "detalii inutile". Cel putin asta simt eu prin prisma experientei proprii. Pentru cele care au barbatii ce le asculta si bla...bla..., felicitari si navigati mai departe. Acest blog se adreseaza femeilor care simt ca nu sunt ascultate sau intelese. Ca mine.





Ce facem intr-o relatie in care iubim, suntem iubite dar ceva nu merge? Cum il facem sa inteleaga cate nevoie e de "Ce frumoasa esti azi!" (desi avem doar un tricou si blugi pe noi). In acel moment nici nu mai conteaza daca e adevarat sau nu. Conteaza numai sentimentul ce ti-l provoaca aceste cuvinte. Cum sa facem sa schimbam:"Esti cea mai buna femeie pe care am futut-o" cu "Esti speciala!"?Daca stai si te gandesti, sexual, sunt cam acelasi lucru. Si totusi... De ce barbatii nu stiu ce sa spuna, cand sa spuna si mai ales CUM. Sunt sigura ca unei femei destepte ii poti spune orice, dar nu ...oricum.